Cred că am întâlnit cu toții la un moment dat un profesor care, prin felul său de a reacționa, te făcea să simți un nod în stomac la fiecare oră a sa și te făcea să te gândești frecvent la momentul în care te va scoate la tablă, sau te va pune să răspunzi în fața clasei, sau va face o remarcă despre cum nu ești în stare să ții pasul cu ce se discută la clasă. „Vorbește mai tare!” „Mai bine tăceai!” „Pe tine te interesează ceva sau faci umbră pământului degeaba?”

Știm de mici că profesorii sunt cei care ne îndrumă și au un rol important în formarea noastră, dar ce facem când aceștia folosesc rușinea ca instrument de disciplinare?

În momentul în care auzi în mod repetat motivele pentru care nu ești „capabil” sau „nu e suficient” de la persoanele care ar trebui să te ghideze într-una din cele mai grele perioade ale vieții, în care cu toții încercăm să aflăm cine suntem și ce facem aici, acestea se transformă mult prea ușor în credințe, devenind parte din propria identitate. Atunci când intervine percepția negativă asupra propriei persoane, apare teama de a nu fi suficient de bun, teama de a greși, de a ieși din tipar, de a te implica, de a explora. Îți e frică să îți spui opinia public, să ieși în evidență, să pui întrebări, să încerci lucruri noi și să creezi. Creativitatea moare o dată cu stima de sine și te împiedică să afli cine ești de fapt și de ce ești în stare.

Nu ne este alterată doar percepția asupra propriei persoane, ci și a persoanelor din jur. Ne e mult mai greu să ne conectăm atunci când vulnerabilitatea este văzută ca fiind o slăbiciune. Devenim furioși, defensivi și ne este mult mai ușor să ne retragem decât să ne confruntăm cu emoțiile noastre. Ne e frică să fim criticați, în timp ce noi o facem constant într-un colț al minții.

Am învățat încă din școala primară că singurul mod prin care pot fi apreciată este prin performanța școlară și eram percepută ca fiind elevul model, care însă nu se simțea în stare să își folosească vocea sau să-și exprime opiniile. Fiecare notă mică sau remarcă negativă îmi lăsa un gol în stomac care mă urmărea constant, și mă făcea să mă gândesc “De ce nu sunt în stare de nimic?”. Mai târziu am realizat că vocea care îmi spunea aceste lucruri nu era de fapt a mea, ci a unor profesori ai căror vorbe mă urmăreau chiar și în afara școlii. Am descoperit mult prea târziu că simpla exprimare a unei opinii nu ar trebui să aibă repercusiuni, iar greșeala nu este ceva de condamnat. Tăcerea era singurul loc în care mă simțeam în siguranță, iar pentru cea mai mare parte din anii de școală am simțit că nu îmi voi găsi niciodată vocația, și că pasiunile mele sunt prostești, ceva la care nu voi fi bună niciodată. Aceasta nu este doar experiența mea personală, ci a mii de elevi care poate că nu și-au găsit încă vocea.

Studiul realizat de World Vision Romania arată că 42% din elevii de liceu și 38% din elevii de gimnaziu au experimentat agresiunea verbală din partea cadrelor didactice. Motivele cel mai des invocate de către victimele actelor de violenţă sunt aspectul fizic (de către 41% dintre elevii de gimnaziu, respectiv 42% din cei de liceu), urmat de note sau rezultatele şcolare (37%, respectiv 34%).

Rușinea este adânc înrădăcinată în sistemul educațional românesc, însă aceasta nu educă. Ea cultivă frică, neîncredere și tăcere, și împiedică elevii din a deveni oameni empatici, creativi și deschiși. Elevul este mult mai ușor pedepsit pentru ceea ce nu știe, decât valorificat pentru ceea ce știe, iar locul unde ar trebui să se construiască adevărate caractere și să se promoveze valori sănătoase devine un ciclu vicios din care simți că nu mai poți scăpa.

Cum ar trebui să avem încredere în adulții din jurul nostru atunci când aceștia se folosesc de slăbiciunile noastre pentru a se impune?

Avem nevoie de profesori deschiși spre comunicare, empatici, care își sprijină elevii să-și descopere și să-și valorifice potențialul, conștienți că fiecare are ritmul său de învățare și dezvoltare. Profesori care nu lasă emoțiile negative să îi copleșească, oferind un model de autocontrol, și care nu se grăbesc să judece sau să critice, ci acordă timpul necesar pentru ca elevii să asimileze cunoștințele și să depășească dificultățile. Avem nevoie ca școala să fie un loc sigur pentru toată lumea, în care se pune accentul atât pe evoluția noastră intelectuală, cât și pe cea emoțională.