Jaful Secolului este unul din cele mai valoroase filme românești, care aduce în atenția publicului probleme foarte importante cu care se confruntă populația țării, precum situația economică precară și migrația.

    Premiera filmului a avut loc în septembrie 2025 în cadrul a mai multor festivaluri de film, precum PIFF (Pasaje Film Festival), festivalul la care am descoperit acest film, care a rămas întipărit într-un colț al minții mele din momentul vizionării, și m-a făcut să mă gândesc serios la anumite aspecte.

    Filmul a fost nominalizat la Oscar 2026 după ce a câștigat Marele Premiu la Festivalul de la Varșovia, Premiul pentru Cea mai bună Actriță la Tokyo pentru Anamaria Vartolomei, Balkan Film Award la Sofia și Premiul Publicului la Festivalul de la Shanghai.

    Regizat de Teodora Mihai și scris de Cristian Mungiu, povestea pornește de la incidentul celor șapte opere de artă valoroase furate în 2012 de la Kunsthal Rotterdam de câțiva români.

    Personajele principale, Natalia și Ginel, interpretați de actorii Anamaria Vartolomei și Ionuț Niculae, pleacă la muncă în Țările de Jos pentru a se putea întreține nu doar pe ei, ci și pe fiica lor lăsată în grija bunicii. Firul narativ al filmului urmărește modul în care aceștia sunt tratați la locul de muncă și dificultățile prin care trece un străin plecat să lucreze în afară, cât și influența persoanelor care aleg să facă bani în moduri imorale.

Poate fi furtul justificat?

    Ideea comiterii jafului apare în urma agresării Nataliei în cadrul unui job ca ospătar într-un club exclusivist. Ginel se simte îndreptățit să se răzbune pe agresorul soției sale și apelează la prietenii săi, care reușesc să afle că acesta lucrează într-un muzeu de artă de prestigiu, locul unde urmează să se petreacă jaful.

   Sătul să fie desconsiderat de societatea guvernată de elite, să fie tratat ca fiind doar o unealtă, și înecat în greutățile cauzate de situația financiară, Ginel este convins de cei doi prieteni ai săi să jefuiască picturi de peste 20 de milioane de euro. În urma jafului, începe o investigație de mari proporții pentru găsirea operelor și acest subiect este foarte mediatizat, însă apare întrebarea: „Cine este, cu adevărat, de condamnat? Cel care a comis furtul, sau sistemul care a permis ca un tablou să valoreze mai mult decât o viață umană?” În contextul în care din vânzarea unui singure picturi ar obține banii necesari pentru a plăti datoriile și a oferi mai mult decât un trai decent tuturor oamenilor care locuiesc într-un sat sărăcăcios, este furtul operelor cu adevărat problema cu care se confruntă societatea?

   „Și în case e frig…”

    O scenă care m-a marcat este cea în care investigația ajunge în satul de proveniență al Nataliei și al lui Ginel, care devine suspectul principal al jafului, însă singurul lucru pe care îl pot găsi în acel sat este sărăcia cu care oamenii se confruntau. La gândul că picturile s-ar putea afla îngropate afară pe timpul iernii geroase, angajatul responsabil de readucerea lor la muzeu este consternat de modul de conservare a acestora, însă este pus față în față cu adevărul crunt: „Și în case e frig.”

     În România, sărăcia rămâne o problemă semnificativă. Potrivit datelor de la INS, aproximativ 25% – 30% din populație trăiește sub pragul sărăcie, iar 10% – 15% trăiesc în sărăcie severă, având dificultăți majore în a-și satisface nevoile de bază (alimente, locuință, îngrijire medicală).

    România a înregistrat cel mai ridicat nivel de privare materială și socială severă din Uniunea Europeană în 2024, cu 17,2% dintre cetățeni afectați – de aproape trei ori mai mult decât media UE, potrivit Eurostat.

    Cauze precum lipsa locurilor de muncă, în special pentru oamenii tineri sau cu familii, sistemul educațional care nu oferă resurse materiale și acces la formare profesională, sprijin insuficient pentru familiile defavorizate, și corupția și instabilitatea politică sunt motivele pentru care oamenii decid să migreze în țări care oferă condițiile necesare unui trai bun, nu doar – în cel mai bun caz – decent, pentru a scăpa de sărăcie.

Sistemul educațional și problema migrației

    Conform studiilor realizate de Eurostadt, România are cea mai mare rată de abandon școlar din Uniunea Europeană, cu 16,6% în 2022, mult peste media europeană de 9,5%. Cauzele principale includ sărăcia, plecarea părinților la muncă în străinătate și lipsa sprijinului familial, afectând peste 700.000 de tineri între 3 și 23 de ani. La nivelul liceului, rata de abandon crește la 32%.  

 Mihaela Nabăr, director al Fundația World Vision, arată că abandonul școlar, mult mai prezent în mediul rural, ține atât de situația financiară a familiilor, cât și de calitatea educației de la sate. Sociologa afirmă că „Mai mult de unu din trei adolescenţi lipsește de la şcoală uneori sau întotdeauna pentru că trebuie să lucreze în gospodărie”.

   Realitatea este că școala le este accesibilă tuturor doar în teorie, iar copiii care ar trebui să aibă parte de o educație și să fie, prin definiție, copii – fără să aibă grijile și atribuțiile unui adult care muncește din greu pentru a-și putea întreține familia și pe sine – sunt neglijați de un sistem care alege să îi „șteargă cu buretele” și să uite de responsabilitatea pe care o are față de ei.

    Pentru oamenii nevoiți să trăiască în aceste condiții precare, părăsirea țării pare singura soluție rămasă pentru a avea un trai în care viața nu se rezumă doar la grijile pentru ziua ce va urma. Însă, de cele mai multe ori, părinții sunt nevoiți să plece, lăsându-și familia în urmă.

Dar ce se întâmplă cu cei rămași acasă?

    Filmul portretizează momentele în care Natalia este nevoită să își ia rămas bun de la fiica ei, promițând că se va întoarce acasă curând, ea și Ginel fiind nevoiți să plece pentru a face rost de banii necesari pentru creșterea ei. În această situație se regăsesc mii de copii din România, care așteaptă luni, sau poate chiar ani ca părinții lor să se întoarcă înapoi în țară, fiind privați de cel mai important lucru pentru orice copil, dar și părinte – familia.

Tema principală de reflecție

   Într-un interviu cu Cristian Mungiu realizat de Patricia Marinescu pentru curatorial.ro, regizorul ne oferă un insight despre problema migrației, pe care acesta o consideră ca fiind tema centrală a filmului: „Dacă ne uităm un pic la situația socio-politică din România, migrația ar trebui să fie principala noastră temă de reflecție. Sunt milioane de români care trăiesc fizic în străinătate, dar sunt cu mintea acasă.”

   Acesta oferă și o analiză a anumitor aspecte negative ale pieței de artă, pe care le pune în raport cu situația emigranților: „Eu nu critic niciodată, ci aduc în discuție chestiuni care mi se par relevante pentru societatea în care trăim, iar din perspectiva unor oameni care știu că se lucrează din greu pentru 1.000 de euro sigur că un preț de milioane de euro pentru o operă de artă e de neînțeles. Arta are o valoare intrinsecă, dar și contextuală, când încerci să o exprimi în bani e întotdeauna problematic, iar când teleportezi opere de artă într-o societate unde oamenii se luptă să supraviețuiască se nasc tot felul de întrebări.”

    Jaful Secolului este un film care se deosebește de alte filme prin modul în care reușește să creeze în mintea privitorului o imagine amplă a realității cu care se confruntă milioane de persoane într-un mod captivant și nelipsit de umor, dar care nu promite că nu te va lăsa cu un gust amar la final.