Andrei Onița – profesor de informatică

Eram departe când m-am gândit pentru prima dată la predat. Mă aflam la master în Olanda, departe de dealurile liniștitoare și vremea blândă de acasă. Mă simțeam prins între clădiri monotone, fără niciun reper la orizont. Așa că am început să ascult podcasturi în română. La acea vreme îl ascultam pe Mircea Miclea, un om cu o gândire extraordinar de limpede, care vorbea despre sensul vieții și zgomotul existențial. Și el dusese dorul de casă cât timp fusese plecat, tânjind după dealuri. Spunea că, orice ai face, să faci cu drag și să încerci să transformi colțul tău de lume într-un loc mai bun. Atunci am decis că asta vreau să fac: să creez un loc mai bun, cu oameni mai buni.

Vin în fiecare zi la catedră cu gândul la anii mei de liceu. Încerc să îmi imaginez ce pot face mai interactiv, astfel încât lecțiile să fie mai ușor de înțeles și să rămână în memoria elevilor mei. Mi-am propus să predau timp de patru ani. O parte din această decizie a fost motivată de dorința de a evita plafonarea, monotonia lecțiilor și riscul de a ajunge, peste 20 de ani, un profesor plictisit, repetând mecanic aceleași definiții. De altfel, încerc să predau cât mai puține definiții. Vreau să educ prin experiențe și trăiri, să organizez ore interactive în care elevii să aplice logic soluțiile.

Când am început anul acesta la liceu, în primele săptămâni aveam un gol în stomac în timp ce îmi pregăteam activitățile. Am studiat cu pasiune modulul pedagogic, imaginându-mi cum să îl transpun în orele de la clasă: teorii noi, metacogniție, învățare autoreglată, experiențe kinestezice, comunicare nonverbală și nonviolentă, asertivitate prin proximitate.

Experiența mea îmi spunea că nu e bine ceea ce fac, că mă îndepărtam de tiparul liceului meu, unde scriam lungi definiții timp de o jumătate de oră fără să înțeleg nimic. Totuși, am continuat, încurajat de elevi, profesori și părinți.

Îți imaginezi cât de proaspete îmi sunt amintirile din băncile școlii? Încă mai simt lenea, amețeala și debusolarea după nopți nedormite pe telefon, încercând să mai prind ceva din oră, când mă uit la elevii mei. Și îi înțeleg. Când materia cere să predai o lecție plicticoasă și plină de amănunte detaliate, mă mâhnește și, totodată, mă îndârjește să le regândesc, să le reinventez, să le transform în ceva mai mult decât doar ore. Vreau să le întipăresc în memorie, în modul lor de a fi, competențele materiei mele. Trec pe la fiecare elev și analizez la ce nu se descurcă, îmi setez obiective în minte și mă gândesc că Yasmin trebuie să treacă de bariera de a compila programe, iar Cosmin de a înlănțui singur o succesiune de pași fără să o copieze de pe internet. Nu le spun asta, doar îmi planific ora următoare astfel încât să îi ghidez spre a-și depăși nivelul de la ora trecută. Vreau să maximizez timpul petrecut în școală, să iasă mai capabili decât erau când au intrat dimineața. Și, dacă nu îi interesează materia în sine, pregătesc pentru ei un conținut diferit: despre administrația locală, despre antreprenoriat, despre cum să hackuiești un cont de Instagram și altele. Mi-ar plăcea să le arăt cum e să trăiești după școală, să le proiectez amintirile mele și apoi să îmi predau lecția. Am fi toți mai implicați; ar vorbi cu mine, ar căuta întrebări, mi-ar propune idei, și-ar gestiona atenția dacă simt că nu mai au multă de oferit la oră. Să fie mai atenți la metacogniție.

Cu cei de a V-a lucrez mai mult pe partea de metacogniție. Vreau să le arăt cum să scoată cât mai mult din orice oră pe care o vor trăi de acum până la finalul vieții. Ne jucăm, explorăm; materia e acolo, departe, și noi țopăim spre ea fără griji. În clasele mai mari, metacogniția o discut doar cu cei care mă întreabă despre ea. E cea mai utilă abilitate pe care o poți dobândi cât timp ești încă la școală.