UN INTERVIU CU DORA BABA

Realizat de Hojda Sonia, Senatovici Cătălin, Olteanu Raisa, Vîrtic Mara

Rubrica “Interviuri” își propune să vă prezinte oameni interesanți din orașul nostru care reușesc, prin activitățile lor, să provoace tinerii și să le ofere alternative în dezvoltarea personalității lor.

Astăzi v-o prezentăm pe Dora Baba. Profesoară de teatru, de pictură, învățătoare, antreprenor, mentor, mamă, creatoarea brandului Scenica. O personalitate distinctă a Bistriței. O ființă energică, luminoasă, dispusă să ofere mereu din timpul ei, o personalitate provocatoare. Pentru noi toți, Dora reprezintă creativitatea in persoană

1. Dora, ai studiat sociologia la Cluj. Consideri că ceea ce ai învățat în facultate te ajută la jobul tău actual ? 

Evident. Tot ce înveți – formal, nonformal, informal, te ajută la job. M-am înscris impulsiv la sociologie, supărată pe reducerea de post din învățământ, pe motiv că eram cea mai tânără atunci, în școală. Nedrept. M-a interesat doar să fie o facultate de oameni și în scurt timp mi-am dat seama că mi se potrivește foarte mult; aveam materii unde mă descurcam excelent, mai ales în zona de cercetare, am mult fler în crearea instrumentelor de cercetare. Liceul pedagogic a fost o bază excelentă, dețineam deja multe cunoștințe și abilități. Am învățat metode de cercetare a grupurilor sociale, a fenomenelor sociale, am fost fascinată de antropologie, elemente de  marketing, psihologie. Sunt un bun observator, dintotdeauna. Pe parcurs am completat cu specializări în consiliere psihologică, management de proiect, evaluare competențe – toate acestea croind coerent, cred, destinul meu profesional. Pe scurt, niciodată nu am regretat ce am învățat. Întotdeauna am considerat că e necesar, firesc și bine să înveți. Prețuiesc educația.

2. De anul acesta la Liviu suntem obligați să purtam uniforme. Din perspectiva unui cadru didactic și a unei mame, ce părere ai despre asta?

Unicitatea și originalitatea individuală mi se par fascinante (dacă am fi la fel, aș fi cel mai plictisit om de pe pământ). Cred că aceasta e greu de păstrat și afirmat într-o lume a expunerii, a bombardamentului de modele, rețete, informații despre aspect, sănătate și…orice.

Dar, în condițiile în care, preocuparea pentru ținută și machiaj a adolescenților și tinerilor devine exagerată, consumă multe resurse – financiare, de timp – și induce obsesia comparației, a (auto)evaluării după tot felul de standarde dictate de modele și mode, unicitatea și originalitatea dispare și devine altceva. Cu potențial obsesiv, problematic. Ajungi ușor robul imaginii, manipulării, falselor valori.

Presiunea asupra părinților, de a asigura ținute în trend, accesorii, produse cosmetice, atitudinea sfidătoare a unor tineri cu potențial financiar familial, marele stres al generației voastre – teama de judecata celorlalți – mă fac să cred că uniforma școlară e potrivită. Până la urmă, să nu uităm de ce mergem la școală. 

Aș permite însă accesorizarea, accentul personal. Eu mă îmbrac de obicei în pantaloni și hanorac. Masculin. Dar am culori pe cap și la papuci…Îmi plac la voi jambierele, beretele, pălăriile, rucsacii faini, accesoriile haioase, vesele. Și cele rock.

3. Ce îți place cel mai mult la faptul că lucrezi cu copii? 

Mi-s dragi copiii. Mult de tot. Sunt făcută să-i învăț.

La cei mici mă fascinează inocența, sinceritatea, privirea, glasul, trupușorul, imaginația simplă și curată – fascinantă și de invidiat, de multe ori.

La măricei și mari (cum zic eu) – mă pasionează să descopăr moduri de gândire, profil emoțional și, evident – zona  de aptitudini creative și talent. Sunt fericită dacă sprijin încrederea în sine sau deschid o cale. Pe care se emoționează dacă calcă, sau, chiar o urmează.

4. Cum a fost experiența ta în a-ți deschide propriul ONG? 

Am suflet de ONG-istă. Am fost voluntar mulți ani în diferite ONG-uri, după Revoluție, astfel am trăit entuziasmul începuturilor celor porniți să facă bine voluntar în țara proaspăt eliberată. Să ajuți, să dăruiești să ai în jur oameni cu valori similare era un prilej de bucurie și împlinire. Imediat după facultate am înființat ONG-ul, gândit ca un cadru de dezvoltare personală și comunitară (cam așa e și numele). Am ajuns mai mult în zona de arte, îmi place tare ce fac, am enorm de multe idei, însă pentru implementarea lor aș avea nevoie de idealiști și entuziaști realiști. Nu-i contradicție în termeni…

5. Cum ți-a venit ideea pentru a deschide Scenica?  

Scenica a fost înființată de fratele meu, ca și club de dans. Eram la București pe atunci și trăiam o perioadă în care trebuia să decid între Bistrița și capitala, unde aș fi avut șanse să profesez ca sociolog. Eram hotărâtă, mă tenta Bucureștiul, deși am fost conștientă că am ajuns mult prea târziu în el… Așteptăm un semn, cumva. Cristi mi-a propus să iau Scenica, a spus că-i pentru mine. Semnul…A devenit un program constant al ONG-ului. 

6. Ce alte job-uri ai mai avut înainte? Consider ca te-au ajutat să performezi în ceea ce faci acum?

Joburi: învățătoare, educator puericultor, profesor, sociolog, expert în diferite proiecte, formator. Fac ce fac și tot cu oameni. Rostul, ființa…

7. Ce calități crezi ca trebuie să deții în lumea artistică? 

Eu sunt artist amator. Autodidact, mult. Copilărind în rural, fără profesori specialiști în arte, n-am avut șansa de a fi descoperită și încurajată pe acest drum. Am fost pasionată tare de tot de desen și română de mică și m-am dezvoltat mult, studiind, citind și exersând. Am învățat și de la doi prieteni dragi, colegi, la Scenica: Paul Mureșan (de la el știu pastelul), care mi-a zis când a plecat la doctorat să preiau eu pictura, că-i bine (a fost pentru mine ca o diplomă sugestia, deoarece cred tare în talentul, munca și sinceritatea lui) și Daniela Hasiade, coregraf, cu care am colaborat cel mai frumos în Scenica, ridicând mult nivelul spectacolelor noastre. Eu scriu, de obicei, scenariile spectacolelor, fiindcă le construiesc după trupele formate și încerc să urc pe scenă povești cu sens și mesaj. Am prieteni artiști pe care-i prețuiesc, i-am prins în facultate și cred că în lumea aceasta e absolut necesar să ai aptitudini și talent în domeniu, mult studiu, mult, mult exercițiu, curiozitate, atenție, capacitatea de a lucra bine cu ceilalți – la teatru mă refer – sinceritate și modestie. Cred că un artist autosuficient și orgolios se plafonează. 

8. Cauți calitati sau aptitudini anume în copii care vin să învețe teatru?  

La Scenica descopăr copii talentați, problematică mi se pare zona de focus (concentrarea și atenția), munca în echipă și perseverența. Plus dorința de recompensă (expunere) imediată. Sunt probleme de generație, din păcate…

În rural am dezvoltat proiecte, tocmai din dorința de a avea și copiii de aici oportunități de dezvoltare ca la oraș. Sunt copii grozavi, în sate. 

9. Cum ai fost în copilărie? Îți plăcea să înveți?

Am crescut într-o familie de dascăli  (din 5 persoane, 4 am fost învățători), mama și tata fiind învățătorii mei. În așa context, educația intră în sânge și dragul de educație rămâne pe veci,  în suflet. La noi în verandă, părinții mei făceau repetiții de teatru cu oamenii din sat. Eu priveam fascinată de pe prag.  Uneori cântam romanțe. Cred că aici a început Scenica…Aveam pe radio listă cu sarcini zilnice, care trebuiau rezolvate până seara, tata ne spunea povești la culcare, când se lua curentul. Iarna mergeam în șezătoare la mătușa mea Silvia, unde mama torcea alături de sora ei, iar unchiul ne povestea din război. Am avut șansa unei familii excepționale.  Eram isteață, harnică, învățam foarte bine (și-mi plăcea), desenam mult, citeam mult, aveam un dulap plin cu crengi, plante presate, ațe colorate, foi, staniol de ciocolată, frunze, materiale textile – decupam, lipeam, construiam. Umblam mult pe afară și mă jucam cu prietenii pe dealuri, prin păduri, prin grădini, pe lângă apă. Ador și acum natura, în mod special pădurea, muntele. La câmpie nu pot să gândesc. Am nevoie de un vârf de munte să-mi adun gândurile, de pădure, ceață, noapte – ca să scriu povești. Și muzică.

Pe tata îl consider cel mai bun dascăl al meu. De la el știu aritmetica și gramatica pe viață, iar la olimpiada națională din clasa a IX-a la istorie am scris ce mi-am amintit din clasa a IV-a (eram cu olimpiada de română, nu mai învățasem la istorie, mi-era plin catalogul de 10, dar m-au spus joi că sâmbătă merg la Constanța. N-am mai citit nimic. Dar mi-am amintit cum ne-a predat tata. Am luat notă bună – cu asta am intrat la facultate. Ne-a crescut foarte responsabili, conștiincioși și capabili să fim independenți. Cu tata ascultam privighetoarea de pe deal, în nopțile de vară și …hop – altă frază de analizat. Fiind psiholog, bun pedagog (cu autoritate), orator cu har. Îmi place să cred că-i seamăn.

10.Ai avut un mentor sau o persoană care te-a inspirat pe parcursul tău profesional?

În clasa a VIII-a tata m-a întrebat mâncând: Tu unde vrei să dai, că eu te-am înscris la pedagogic. Era așa firesc că nu-ți mai puneai întrebări și nu era fărâmă de constrângere sau abuz în asta. Dăscălia era în casă. Mai departe nu m-a influențat cineva în mod special. La liceul pedagogic am avut profesori buni, dar eu, cum  am fost copilul foarte bun la toate – poate e un păcat de liceu pedagogic –  fiecare profesor îmi sugera că ar fi bine să fac facultatea domeniului său. Pe de altă parte, nu se punea problema de facultate când am terminat liceul. Am fost patru frați, veniturile nu erau foarte mari, iar noi, terminând licee ce-ți dădeau o slujbă – și asta era o miză mare pe atunci, am început să lucrăm de la majorat. Practic n-am fost pe deplin lămurită niciodată, niciodată, la ce-s mai bună. Nici acum nu sunt. Știu să fac multe lucruri bine. Nu sufăr, dar tot am întrebări… Din păcate, n-am avut un profesor pe seama cui să-mi explic traseul educațional ulterior sau să mă inspire. L-am apreciat enorm pe dl. Daniel David (actualul ministru – excepțional cursul de psihologie, din facultate). Îmi place rigurozitatea. N-am fentat, n-am stat, în școală și la lucru…Dar recunosc că mi-ar fi plăcut un mentor care să mă uimească sau un șef foarte bun. Sunt optimistă, oricum, mă mai încearcă gânduri de învățat…

11.Există un moment memorabil de la Scenica care te-a făcut să realizezi că ești pe drumul cel bun? 

Momentele de vârf din munca mea care mă emoțiomează maxim și mă împlinesc sunt când nu respiră sala într-un monent de spectacol sau când văd zeci de copii fericiți într-o expoziție.Când se joacă afară, în tabără sau termină un traseu greuț. E muncă enormă până le trăiești, dar e senzațional sentimentul…În rest, eu am bucurii zilnice în Scenica. Primul – chiar când intră copiii și îmi zâmbesc. Rar așa job….

12.Care sunt valorile principale pe care incerci sa le transmiti copiilor cu care lucrezi?

Valorile pe care le transmit copiilor în Scenica sunt evident, cele personale, fiindcă acestea se împărtășesc atitudinal, comportamental, în proiectele propuse, în modul de organizare, în tot. Dragul de oameni, dragul de artă, dragul de natură. Respect, punctualitate, valorizarea fiecăruia. Munca. Modestia. Îndrăzneala.

13.Ai proiecte noi pe care ai vrea sa le pui în practică cât mai rapid?

Am multe proiecte în cap. Vise cu nemiluita.

Duminica viitoare avem primul spectacol de teatru din anul acesta. Mai urmează , apoi o expoziție ghidușă. Apoi tabere.

Vreau să vă implic pe voi, tinerii, mai mult în ceea ce fac eu, fiindcă simt că nu vă cunosc destul (petrecem prea puțin timp împreună, sper să găsesc eu o cale…), priviți altfel realitatea și în unele zone vă pierd sau sunteți mai avansați – asta m-ar ajuta. Îmi doresc să scrieți scenarii, să aduceți bucăți din viața voastră pe scenă. M-aș adresa și adulților, poate vârstnicilor (așa a fost gândită asociația). Am nevoie de echipă, caut colaboratori, dar mă înspăimântă lipsa de entuziasm, comoditatea, proasta educație (în toate sensurile), posomorârea generală, stresul, depărtarea de simplu, virtualul păcătos, fake-urile, copy paste-urile, contextul general.

Important că-s optimistă și rațională. Cred în mine.