Autoare: Johanna

La o privire de la început, eu sunt acel tip de fată pe care nu o bagi în seamă. Acel tip care nu

se așază nici în prima bancă, să nu pară prea interesată, nici în cea din spate, să nu se piardă în urmă. Undeva la mijloc, tot atât de discretă, cât mai amestecată în mulțime. Mă prefac atentă, mă joc cu un pix care nu mai scrie de o lună și, în rest, ascult. Nu neapărat lecția. Mai degrabă lumea. Cuvintele oamenilor, tonurile lor, pauzele dintre replici. Și toate astea îmi sună cumva fals, de parcă și-ar interpreta viața fără să se fi pregătit pentru rol. O mască pe care și-o pun înainte să plece de acasă și fără de care n-ar mai putea trăi. Din afară, par calmă.

Am grijă să nu mă contrazic cu nimeni. Râd fals la glumele băieților și mă prefac interesată

de poveștile fetelor despre ce s-a mai zis pe grup. Dar în mine e o voce care comentează tot

timpul. Nu o voce dulce, ci una care întreabă neplăcut, care vede cât de ușor e să fii superficial, cât de repede trec oamenii unii pe lângă alții fără să se vadă cu adevărat. Câteodată mă simt ca un animal care stă la pândă, dar nu ca să vâneze ceva. Doar ca să

înțeleagă. Și e obositor. Uneori îmi vine să urlu, să citesc tot ceea ce simt, tot ceea ce țin

îngropat în profundul sufletului. Dar nu o fac, deși aș vrea. Nu cred că s-ar rezolva ceva dacă

aș spune tot ce gândesc în anumite momente. Mulți spun că sunt misterioasă, că e frumos cum

călătoresc în tot felul de locuri, că postez uneori poze cu marea sau cu clădiri vechi din orașe

cu nume greu de pronunțat. Dar n-au idee cât de puțin înseamnă asta pentru mine.

Nu m-a întrebat niciodată cineva ce simt când merg acolo. Dacă mă simt mai puțin singură

pe o stradă străină decât într-o clasă plină. Dacă îmi place să mă pierd în mulțime sau doar să fug de mine. Pentru ei, sunt fata cu vacanțe „exotice”, o sortă de postare din social media care te frământă într-un moment dat, iar după aceea o uiți. De fapt, nu am pe nimeni cu care să fiu adevărată până la capăt. Nimeni care să-mi știe toate gândurile acelea în care recunosc că,

uneori, nu suport oamenii. Sau că, adesea, simt că nici pe mine nu mă pot suporta.

Mi se face uneori dor să vorbesc, să vorbesc tot ce îmi trece prin gând, dar mă retrag. Fie pentru că nu cred, fie pentru că mi-e frică să nu fiu luată peste picior. Și atunci, tac. Scriu uneori ceea ce îmi vine, într-un carnețel pe care nu-l citește nimeni. E ironic cât poate spune cineva fără a scoate o vorbă. Dar am început să experimentez ceva straniu, recent. Ca un fel

de foame interioară. O foamete de conexiune, de sensibilitate. Voiam să mă deschid, dar n-aveam idee cât. Mi se părea că mi-am trăit viața într-o fel de carapace transparentă, adică vedeai lumea, dar nu te puteai atinge de ea. Și mă simțeam că, dacă nu ies cumva, dacă nu inspir aer real, o să mă usuc pe dinăuntru, și voiam cu disperare să ies cât mai repede din carapace.

Într-o zi, apoi, a venit. Fără anunț, fără introducere. Nu știu de unde a apărut sau pentru ce s-a ivit în viața mea. A stat acolo, firesc, cu o liniște care nu cerea nimic. Prezența sa părea a fi fost mereu acolo, ca un copac pe care îl ocolești zilnic fără să-l observi la început, până când, într-o zi, îți dai seama că ți-a oferit umbră fără să ceară vreodată recunoștință.

Privea cu ochi calmi, dar nu leneși și vorbea… altfel. Împletea cuvintele cu fire de mătase și

îmi înnoda gândurile fără să le strângă. Era ceva în felul în care asculta, în felul în care nu se

grăbea să umple liniștea, ci o lăsa să respire. Cuvintele sale nu se loveau de pereți, ci se

așezau în mine, ca o pledoarie rostită fără glas. Mă simțeam văzută, nu analizată, nu descompusă, ci cuprinsă dintr-o privire.

Acolo, în felul în care se apleca ușor spre lume, exista o blândețe care nu cerea explicații. Și

în acea clipă, m-am întrebat dacă, poate, nu toți oamenii vin pentru a fi înțeleși. Unii doar vin, și rămân.

– Ești genul care consumă cafea la ora asta? a întrebat, ridicând cana de ceai la buze și aruncând o privire în jur, apreciind terasa liniștită.

– Da, nu pot să încep ziua fără una. E un fel de antrenament pentru minte, am spus, zâmbind ușor, și am sorbit din cafea. Tu, ceai, nu? E puțin prea calm pentru mine.

– Calmul e supraestimat. De regulă, îți trebuie ceva care să te facă să te oprești, să înghiți

puțin, a răspuns, uitându-se cum se ridică aburul din ceai. Te-ai gândit vreodată că fiecare

băutură are o poveste?

– Hmm. Nu, nu m-am gândit, am răspuns, ridicând o sprânceană, cu un aer puțin amuzat.

Dar poate că are sens. Ce poveste are ceaiul tău?

– Înseamnă o întârziere între gânduri, a spus, răspunzând cu o sinceritate care m-a surprins.

Nu se grăbește niciodată. Și totuși, parcă tot timpul ajunge la capăt.

– Mai mult sună ca o filozofie și nu ca un ceai, am râs ușor. Eu, pe de altă parte, mă grăbesc

tot timpul, chiar și când nu am niciun motiv. Mi-ar plăcea să pot învăța ceva din calmul tău.

– Poate că trebuie doar să îți găsești propria pauză, a spus, cu un zâmbet misterios. Fiecare

are ritmul lui, chiar dacă nu știe încă ce vrea, a adăugat, în timp ce observa oamenii

plimbându-se pe stradă și luminându-se la față.

– Dar poate că doar trebuie să încercăm să nu ne pierdem în mișcare, am adăugat, gândindu-

mă o clipă la tot ce am spus, și am luat o înghițitură din cafea.

– Asta ar putea fi chiar începutul unei conversații, a spus, făcând o pauză, ca și cum

cuvintele noastre ar fi început să se axeze pe ceva mai adânc.

Nu m-a întrebat nimic din ce auzeam zilnic. Nu voia să știe dacă m-am dus în Spania, Germania sau dacă mi-am luat suveniruri. M-a întrebat, în schimb, dacă am avut vreodată senzația că marea mă ascultă. Dacă cerul avea o culoare diferită acolo. Dacă am râs singură în ploaie. Și tot felul de lucruri ciudate, dar frumoase în felul lor.

La început, m-am simțit stânjenită, fiindcă nu auzi asemenea întrebări în fiecare zi. Dar în cele din urmă, m-am trezit răspunzând. Nu mult, dar sincer. Ca și cum cuvintele mele nu erau analizate, ci pur și simplu primite. M-am simțit într-o siguranță rară și am început să vorbesc liber despre multe lucruri. Persoana din fața mea și-a împărtășit gândurile, și am făcut și eu la fel. Ne-am întrebat reciproc, întrebări care păreau, la prima vedere, copilărești, dar careascundeau în ele un sens. Altele păreau simple, dar te puneau pe gânduri. Felul în care le rostea m-a uimit.

Și ceva s-a schimbat. Nu brusc, ci lent, așa cum se strecoară dimineața în cameră.

Am început să observ lucruri pe care înainte le treceam cu vederea. Jocul luminii pe clădirile

gri, foșnetul frunzelor sub pașii oamenilor, aburul cafelei ridicându-se în spirală, ca o promisiune că ziua va fi mai blândă. Pe măsură ce treceau zilele, mă schimbam fără să-mi propun. Nu devenisem dintr-odată sociabilă ori entuziastă, dar nici nu mă închideam în mine cum obișnuiam. Iar când aveam ceva de spus, spuneam. Fără ezitare. Reușeam să mă deschid mai mult cu ceilalți. Vorbeam cu bucurie, iar orice conversație mă înveselea. Simțeam mai puțină greutate în piept. Gândurile mele nu mai înțepau, ci se rotunjeau ușor, ca niște colțuri netezite de timp. Îi priveam pe ceilalți încă cu un strop de scepticism, dar nu mai era dispreț în privirea mea. Era curiozitate. Mă întrebam cine se ascunde sub un râs exagerat sau sub glumele repetate obsesiv.

Persoana aceea mai apărea din când în când în cele mai neașteptate clipe. Uneori mă întreba doar: „Azi ai văzut norii?” Sau: „Te-ai uitat vreodată cu atenție la câte culori are o petunie?”

Părea o nebunie. Dar mă opream. Și mă întrebam. Da, azi i-am văzut. Norii lungi, subțiri, timizi. Asemenea mie. Și da, petunia aceea nu era doar roșie. Avea nuanțe de roz, de mov, ba chiar și un strop de alb pe margini. Unele petale păreau ușor decolorate, ca și cum vântul le-ar fi atins prea tare. Și, deodată, toate detaliile astea mi se păreau importante.

Într-o zi, după ore, n-am mers direct acasă. Am intrat într-o cafenea mică, ascunsă pe o străduță. Nici nu mai știu cum am ajuns acolo. Nu era cunoscută, doar liniștită, cu pereți verzi și miros de scorțișoară. M-am așezat lângă geam și am comandat un espresso cu lapte. Poate pentru că suna simplu. Sau pentru că era un echilibru între amar și dulce, între grabă și liniște.Ca mine. Sau, mai bine zis, ca mine în devenire.

Acolo, în tăcerea caldă a cafenelei, am început să scriu. Nu ceva anume. Doar gânduri. Fragmente. Despre cum uneori lumea nu e atât de superficială, ci chiar frumoasă, dacă te oprești un pic și te uiți altfel. Despre cum a te deschide nu înseamnă că ești slab, ci că ai curajul să te arăți, chiar și când nu știi exact cine ești.

Am zâmbit. Nu larg, ci ca atunci când vezi un copil cu căciula pusă pe dos. Sau când îți amintești de tine, cel de acum un an, și înțelegi că, totuși, ai mers puțin înainte.

Nu pot spune că sunt altă persoană. Și nici nu vreau. Încă port tăceri în mine. Încă mă simt străină printre colegii care țipă pentru lucruri mărunte. Dar nu mai sunt chiar la fel. Acum văd și altceva. Văd cum râd oamenii când cred că nu-i observ, cum își aranjează un guler sau cum își frâng degetele de emoție.

Sunt detalii mici. Dar le văd, și mă bucur.

Persoana care mi-a fost alături în săptămâna aceea? A dispărut, dar revine uneori, pe neașteptate. Îmi plac conversațiile noastre. Au fost ceva aparte. Nu știu dacă ne vom mai vedea. Dar dacă nu, sper că e bine. Și îi mulțumesc că și-a luat timp să mă asculte. A fost ceva sincer și magic.

Poate că era un semn. Nu unul zgomotos, nu o revelație care să mă oprească din mers, ci ceva liniștit. Ca o bătaie ușoară în geam când plouă. Ca o carte deschisă la pagina potrivită, din întâmplare. Poate că era felul în care viața îți spune, din când în când: „Vezi? Nu ești chiar singur.” Și poate că nu trebuia să rămână. Poate că tocmai trecerea lui, felul în care a venit și a plecat, a făcut totul să pară mai real. Uneori oamenii apar ca să-ți reamintească ceva ce uitaseși despre tine. Și apoi dispar. Dar nu înainte să lase în urmă ceva ce rămâne. Un zâmbet nou. O pagină scrisă. O clipă în care ai simțit că ești înțeles.

Dar, oricum ar fi, am înțeles ce aveam de înțeles.

Acum beau espresso cu lapte. Îmi place că e amar, dar nu mereu. Că mă ține trează, dar mă și liniștește. Că e o picătură de ceva și o picătură de altceva. Ca mine.

Stau la masa mea, lângă geam, privesc oamenii de pe stradă și, din când în când, zâmbesc.

Așa. Pur și simplu