O cronică a volumului de poezie Toate zborurile au fost anulate – Adrian Diniș

Recenzie scrisă de Norberto Cătuna

Cu “Am şovăit atîta în fața acestui caiet” începea Eliade romanul Maitreyi, fiind nesigur de ziua în care a cunoscut muza indiancă.Tot astfel, încerc și eu să-mi dau seama de unde ar trebui să încep descrierea volumului ce ne stă în față: cine mi l-a recomandat pentru prima oară? cine a fost autorul ăsta? ce a însemnat pentru el poezia? sau ce înseamnă pentru mine poezia lui? și totuși cred că ar trebui să abordez fiecare subiect din punct de vedere cronologic.

Îmi aduc aminte de primul contact cu Toate zborurile au fost anulate, ca fiind unul distant: fiind convins de anumite recomandări ale unor useri goodreads, volumul mi-a stârnit curiozitatea, iar pe moment s-a mulțumit cu aruncarea sa în rubrica ”to-read”, întrucât mi-am zis „e o carte pe care o găsești greu,o voi citi eu cândva”.Însă, într-o seară oarecare, mi-a sărit în ochi dorința unei alte persoane de pe un forum de a citi acest volum de poezie, impulsionându-mă prin ardoarea cu care respectivul/respectiva ar fi plătit chiar și suma dublă pentru a deține volumul.Fiind salvat de bunăvoința oferită de un deținător al cărții (care s-a mobilizat scanând-o în format pdf), atât eu cât și ceilalți doritori am avut prilejul de a citi un volum ce s-a dovedit a fi unul revoluționar (cel puțin din perspectiva mea).

Adrian Diniș a fost un poet pentru care, din spusele tuturor prietenilor scriitori, poezia reprezenta punctul culminant al vieții.Suferind încă din adolescență prin imposibilitatea de a mai practica fotbalul datorită unei accidentări la cap, Diniș a început să-și canalizeze emoțiile prin poezie, debutând în anul 2010 cu volumul Poezii odioase de dragoste (pe care încă nu am pus mâna datorită rarității lui).Mai apoi, își propune să mai publice o carte de poezie decât la 10 ani distanță, fapt împlinit în ciuda morții sale din anul 2018, în urma unui al treilea AVC.Volumul în cauză, fiind cel despre care vorbim, îngrijit și publicat postum de către Claudiu Komartin, în 2020 la Casa de Editură Max Blecher.

În versurile poemelor sale, Adrian se exprimă adesea asupra romantismului, printr-un stil unic și lucid în care implementează sensibilitatea, referințe la filme, muzică, istorie, fotbal, olx? sau chiar boală, atât prin creații lungi cât și prin creații scurte, reușind cu ușurință să evite clișeul mai ales prin ”punch-lineuri”. 

sufocare

în ultimul timp mă gândesc

tot mai des la viața mea

ca la un banc sec

pe care nu-l mai înțeleg

atunci de ce râd laolaltă cu ei

de ce râd ca un nebun

aproape sufocându-mă

paranoid eyes

și cel mai mult îmi plăceau

ochii ei paranoici

care vedeau doar dezastru

nebunie și autodistrugere

acolo unde nu era decât 

dragoste

Pot spune că poezia lui Adi mi-a format viziunea asupra poemelor de dragoste, poeme pe care le consider le pièce de résistance și pe care le observ tot mai rar în spațiul românesc, unde pot spune că tematici ca propria ființă sau eșecul sunt mult mai aprofundat abordate, nu că n-ar da dovadă la rândul lor de paroxism.

Odată cu trecerea sa din viață, alți poeți au ținut să-i păstreze amintirea veșnică prin publicarea unor poezii cu dedicație, apărute în propriile volume.Poeți ca Radu Nițescu sau Claudiu Komartin rememorând și astăzi momentele petrecute împreună cu Diniș:

Adi

aveam douăzeci de prieteni din care

au plecat șapte apoi s-au făcut trei și

a rămas unul și de când nu mă mai sună

nici el umblu singur prin oraș pe acid

ca nebunul,Tramvaiele au fața aia de 

animal și dacă-mi iese manevra și evit

controlorii o să mă dau jos la Lacul Morii

să admir cerul local.Aici m-a luat

de umăr și mi-a spus într-o seară,

așa,într-o doară,uite,vezi

aia e steaua polară,de-acum știi

să te orientezi.Ce frumos se

intersectează luna cu dâra de avion

parcă a fost săgeată.Jumătate din ce-am

făcut am făcut ca să nu mai fac altă dată.

Povești de adormit un copil inegal.

(Radu Nițescu – ,,Satao”)

Visul lui Adrian

el desena marea în jurul mării,
pe care de altfel nu a văzut-o cu-adevărat
decât foarte târziu
în viață – iar asta nu l-a dezamăgit, doar
l-a făcut să se retragă puțin
în el însuși, să-și verifice inima
ca pe niște degete pline de cretă
și să încerce o bucurie nouă, singura
pe care a aflat-o după mult timp,
cu toate că undele foșneau
altfel decât crezuse,
și orizontul îi spunea altceva decât
își imaginase atâția ani,
iar stabilopozii cenușii îi păreau siluetele
unor mame care povestesc liniștit,
în timp ce-și așteaptă copiii
cât s-au făcut nevăzuți –
și și-a amintit că de fapt
până atunci numărase, foarte încet,
de la unu la treizeci și doi, că
nu mai dădea nimeni vina pe el, că venise
în sfârșit vremea să nu mai plângă,
ci să intre
și să îi caute,
unul câte unul, printre valurile îndurătoare.

(Claudiu Komartin – ,,Autoportret în flamă de sudură”)

La finalul zilei, poemele lui Adrian Diniș, reprezintă punctul de maximă dedicare și emoție de care are parte poezia contemporană românească, lacrimile ce urmau să curgă într-o seară ce nu anunța nimic special, acompaniate de un glosar muzical format din albume claydermaniene, s-a dovedit a fi momentul zero în dezvoltarea mea stilistică.În urma plecării sale, vocea douămiistă a lăsat două volume ce nu se mai găsesc în librării, dar se regăsesc în mintea pasionaților de poezie contemporană, și evident, în mintea mea, cel puțin o dată pe săptămână.Totodată, nu-mi pot încheia propria recenzie fără a vă releva unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste întâlnite de mine în literatura românească de la Geo Bogza și până în ziua de azi:

ochii tăi kafka
iubirea noastră n-o să fie dată pe marile ecrane,
dar asta n-o face mai mică. el nu se va uita la ea,
pe ascuns, în același timp în care eu îți priveam
glezna dezgolită, știind că de acolo începe totul,
în sus, până la cer, unde survolau pescărușii
din ochii tăi, pentru că tu îi priveai pe ei și nu pe mine.
eram gelos pe pescăruși, dar am vrut să păstrez
imaginea asta – cu tine închizând ochii ca să-i păstrezi
acolo, când, de teamă să nu-ți iei zborul, ți-am luat
mâna, un pescăruș, mi-am zis, aș putea să-i sucesc gâtul.
erai o creatură ciudată, atât de plăpândă, și totuși
puteai să mă strivești ca-ntr-o presă, doar închizând ochii,

nemaidându-mi atenție. probabil kafka văzuse și el
ochi ca ai tăi, când a început să descrie aparate
de tortură, în care la sfârșit te arunci fanatic,
îndrăgostit de acele care-ți scriu pe trup pedeapsa

Editura: Casa de Editură Max Blecher

Data publicării: 2020