Silviu Onciu – profesor de germană

Am ajuns profesor deși nu îmi imaginam asta. Nu a fost prima mea decizie.

Am absolvit liceul la profilul matematică informatică, secția germană maternă, la Liviu, și pe atunci eram convins doar de două lucruri: primul, că am învățat destulă matematică în liceu, și nu îmi doresc Politehnica, și al doilea, că îmi doresc să joc baschet cât de mult posibil. Eram singurul copil din clasă fără telefon mobil, nu pentru că nu mi-ar fi luat ai mei, dar pentru că nu îmi doream eu așa ceva, și țin minte că îi spuneam mamei: de ce să am telefon? Daca nu sunt acasă sunt in curte la Liviu și dau la coș. Stii unde să mă găsești. 

Ai mei fiind medici, atât părinții cât și bunicii, am ales să dau la Medicină. Am început târziu cu pregătirea, foarte târziu, eram deja in clasa a 12-a, aproape de Crăciun,  și în mintea mea, eram convins că nu voi intra la facultatea din Cluj din prima, dar măcar, pregătindu-mă, câștig timp să pot juca baschet în continuare. Spre surprinderea tuturor, dar mai ales a mea, am intrat. După primul semestru însă, mi-am dat seama că locul meu nu e acolo, pur si simplu  nu mi se potrivea, astfel încât, după un an de medicină, începeam din nou la Litere, LMA, germană engleză.

Am lucrat apoi o perioadă ca traducător autorizat, respingând ideea de a deveni profesor. În mintea mea, profesorii erau niște persoane sobre, îmbrăcate elegant, care impuneau respect doar din privire. Eu mă îmbrăcam în blugi, îmi plăcea să port Jordani, mergeam cu bicicleta, jucam baschet, parcă nu mă încadram deloc în acea imagine.

Atunci când am ajuns în Liviu, am fost intrebat de directorul de pe atunci, domnul Rus Constantin, de ce am ales să fiu profesor. I-am răspuns, glumind,  că există trei motive extrem  de convingătoare pentru a alege această profesie: iunie, iulie și august. În acel moment  mi se părea, până la urmă, o profesie ca oricare alta.

Între timp însă, am ajuns să iubesc ceea ce fac. Școala un loc unde nu există niciodată monotonie, unde rutina poate dispărea dacă știi cum să îi implici pe elevi în diferite dezbateri. Iar atunci când predai la cei mici…. îți sunt puse întrebări cu adevărat importante, cum ar fi: ,,Care e al doilea animal preferat al dumneavoastră” (pentru că primul e întotdeuna câinele, mi s-a explicat apoi), sau ,,Aveți adidași noi? Oare cât de repede puteți alerga cu ei, ați încercat?”. Am fost întrebat și dacă Herr(=domn, în limba germană), de la Herr Onciu, cum îmi spun cei de la maternă, e numele meu de familie, sau prenumele? Aș fi putut face  un spectacol de stand up comedy daca mi le-aș fi notat pe toate…. 

De la cei mai mai mari, aflu despre artiști noi, despre filme ce merită văzute, sau locuri ce trebuiesc neapărat vizitate.

Am avut ocazia să fiu până acum nu doar profesor ci și diriginte pentru actuala clasă 8A, antrenor de baschet pentru echipa liceului (o amintire neprețuită, am descoperit acolo niște copii atât de pasionați încât am rămas surpins, am jucat baschet alături de ei și mi-am reamintit de ce iubeam acest sport atât de mult în liceu), ghid în diferite excursii, sau chiar instructor de mountain bike în școala altfel. Și nicodată nu știu ce noi provocări îmi rezervă ziua de mâine.

Comparând ceea ce fac acum, cu medicina pe care au practicat-o bunicii sau părinții mei, și fiind obișnuit ca și copil să îi văd întorcându-se acasă preocupați de soarta nu știu cărui pacient, sau sfătuindu-se pentru a găsi cel mai eficient tratament, pot spune că ceea ce fac acum, e mult mai amuzant și tonic. Și uite așa, am reușit întotdeauna să mă înțeleg bine cu elevii de toate vârstele, pentru că întotdeauna am încercat să fiu cât mai atent la ce vor să îmi comunice și ei, nu doar să îi fac atenți la ceea ce am eu de predat. Consider că o comunicare reciprocă e o formă de respect, ar fi urât să le pretind să fie liniștiți și atenți atunci când am eu ceva de spus, iar eu să nu fac același lucru. Și apoi, într-un viitor mai apropiat decât ne-am imagina, acești copii ajung să fie la rândul lor inginerii, arhitecții, doctorii, sau, de ce nu, profesorii cu care ajungem să colaborăm mai târziu. E plăcut să știi că împarți amintiri plăcute cu ei. 

Am ajuns profesor deși nu îmi imaginam asta. Nu a fost prima mea decizie. Dar uitându-mă înapoi acum, a fost cea mai bună.