Fiecare om trăiește într-o lume pe care o percepe și o înțelege prin prisma propriilor experiențe și perspective. Cu alte cuvinte, fiecare privește prin propria pereche de ochelari și, cu toate că aceste realități intrapersonale se conectează unele cu altele, acest lucru nu rezultă într-o înțelegere comună și unitară a lumii. Dimpotrivă, fiecare individ trăiește într-o realitate subiectivă, marcată de propriile trăiri, experiențe și interpretări ale evenimentelor.

Jean-Paul Sartre spune în lucrarea „Ființa și neantul” că „lumea este situația totală a pentru-sinelui și măsura existenței sale”. Este oare un fapt în totalitate adevărat? Sau, în acest proces de descifrare a realității, suntem influențați de prezența altora și de modurile în care aceștia ne privesc sau ne interpretează? Filosofii existențialiști, precum Sartre, și gânditori precum Nietzsche sau Merleau-Ponty, au explorat în profunzime aceste dinamici complexe ale percepției și identității.

Filosofia lui Jean-Paul Sartre se axează pe ideea că „existentul precede esența”, ceea ce înseamnă că oamenii nu sunt definiți de un set de trăsături sau scopuri preexistente, ci de propriile lor alegeri și acțiuni. Citatul lui Sartre, „Sub privirea celuilalt mă trezesc pe mine însumi ca încremenit în mijlocul lumii”, provine, de asemenea, din lucrarea sa fundamentală „Ființa și neantul” și ar părea că intră într-o oarecare discordanță cu citatul menționat anterior. Totuși, o analiză mai detaliată poate revela complexitatea gândirii lui Sartre, în care aceste concepte coexistă, reflectând tensiunea dintre libertatea absolută și constrângerile sociale sau interpersonale care pot limita această libertate. Astfel, relația eu–celălalt este una bazată pe reciprocitate: „A-fi-văzut-de-către-celălalt” este adevărul lui „a-vedea-pe-celălalt”. Deci se poate spune că nimic nu se întâmplă fără mine sau fără celălalt.

În filosofia lui Sartre, „privirea celuilalt” este o temă centrală, care descrie cum identitatea noastră este adesea condiționată de modul în care suntem percepuți de către ceilalți. Această idee este probabil punctul de plecare al reflectării poliedrice, tehnică cu care numeroși scriitori brodează operele literare. Aceasta apare mai ales în curentul modernist și postmodernist, atât în romane din literatura universală („Muntele vrăjit”, Thomas Mann), cât și în romane românești („Enigma Otiliei”, G. Călinescu). Așa cum tehnica oglinzilor multiple construiește statutul unui personaj, așa și percepția despre sine și despre lume este construită din multiple perspective, fiecare adăugând o fațetă la înțelegerea noastră totală.

În plus, citatul exprimă ideea că, sub privirea celuilalt, individul se simte „încremenit”, adică reduce complexitatea și libertatea propriei ființe, devenind un obiect „fixat” în cadrul percepției altuia. Sartre folosește acest concept pentru a sublinia că libertatea noastră de a fi este adesea amenințată de modul în care ceilalți ne definesc, iar acest proces de „obiectificare” poate duce la o alienare a sinelui, o pierdere a autenticității. Mai exact, în acest moment de conștientizare, sub privirea altuia, nu mai suntem complet liberi să ne manifestăm esența sau să ne trăim viața așa cum dorim. Privirea celuilalt ne face să devenim un „obiect în lume”, iar aceasta poate avea un impact profund asupra modului în care ne simțim despre noi înșine și despre locul nostru în societate.

Citatul lui Friedrich Nietzsche, „Pe cei ce se aseamănă mai mult, iluzia îi minte mai frumos; căci cea mai dificilă de trecut este prăpastia cea mai îngustă”, reflectă, pe de altă parte, una dintre ideile centrale ale filosofiei sale: iluzia și autoînșelarea în viața umană. Nietzsche adesea subliniază în lucrările sale cum oamenii, în special cei care se aseamănă foarte mult între ei, pot deveni prizonieri ai propriilor lor idei și concepte preconcepute. În această formulare, el sugerează că asemănarea între oameni poate duce la o formă subtilă de înșelăciune, mai periculoasă chiar decât contradicțiile clare și evidente, pentru că este adesea mai dificil de detectat și de confruntat.

În lucrările sale, Nietzsche dezvoltă conceptul de „transvalorizare”, îndemnându-i pe oameni să depășească convențiile și iluziile impuse de societate. Asemănările între indivizi, fie că sunt culturale, sociale sau religioase, pot reprezenta o prăpastie „îngustă”, dar extrem de dificil de trecut. Se poate spune că cei care aleg să se înconjoare cu oameni similari în gândire și în comportament pun în acest fel o barieră care le limitează accesibilitatea la alte viziuni și concepte despre lume, renunțând în acest fel la șansa de a cunoaște lumea și prin alți ochi.

Fie că suntem definiți de privirea celuilalt, prin capcanele iluziilor în care ne cufundăm sau prin relația cu persoanele care ne înconjoară, ambii gânditori subliniază modul în care percepția subiectivă și interacțiunea cu lumea sunt inextricabil legate. Dar care este natura acestei legături? Merleau-Ponty oferă un răspuns esențial în înțelegerea acestei interdependențe, atunci când afirmă: „Un tablou ce-și îndeplinește funcția nu este în primul rând ceea ce văd, ci ceva în funcție de care și cu ajutorul căruia văd.” În acest sens, percepția noastră nu este doar o reflectare pasivă a lumii, ci un proces activ, în care fiecare obiect, fiecare interacțiune cu lumea exterioară, nu doar că ne definește, dar devine și un instrument prin care înțelegem și interpretăm realitatea. Obiecte pe care le vedem zilnic ne influențează adesea deciziile, stârnesc emoții, fac apel la subconștient și la amintiri, au o multitudine de funcții care, cel mai probabil, ne conturează caracterul. Ceea ce vede fiecare persoană este perceput pe baza a ceea ce a văzut până în acel moment, deci obiectele devin astfel instrumente ale cunoașterii și ale autocunoașterii.

Cele trei perspective filosofice, ale lui Sartre, Nietzsche și Merleau-Ponty, pun, așadar, în lumină complexitatea legăturii dintre subiectivitate și interacțiunea cu lumea, subliniind cum percepțiile noastre sunt simultan influențate de ceilalți, de iluziile noastre și de realitățile interpersonale. Fie că este vorba despre privirea celuilalt care ne definește existența, despre capcanele iluziilor care ne înșală viziunea asupra lumii, sau despre rolul activ al percepției în formarea realității, fiecare gânditor adaugă o fațetă importantă în înțelegerea modului în care construim și trăim realitatea.

Alexia Dohotari       

clasa a XII-a A