În fiecare zi, fiecare dintre noi afișează un anumit comportament. Acesta variază puțin în funcție de diferitele particularități ale vieții de zi cu zi, însă nu ne este deloc dificil să conturăm această caracteristică a omului, ba chiar o facem foarte des, catalogând și repartizând oamenii în diferite categorii comportamentale (nervoșii, țâfnoșii, cei fericiți, cei triști, altruiștii, empaticii, ignoranții, nemiloșii, etc.) cu o lejeritate ieșită din comun. Însă, câți dintre noi reușim, sau suntem cel puțin dispuși să încercăm, să înțelegem de ce sunt acești oameni așa? Exercițiul acesta de gândire, privit în mod pragmatic, nu are nici un sens, nici un folos imediat, dar acceptând provocarea sa, ni se relevă niște caracte-ristici ale comportamentului uman mult mai profunde decât am putea crede. Totuși, nu e firesc pentru un om să-și cunoască adevărata cauză a acțiunilor?

Comportamentul uman este dictat atât de factorii biologici cât și de cei psihologici și sociali. Tot ce este în jurul nostru, începând din mediul intrauterin și culminând în infinita viață cotidiană capitalistă, ne influ-ențeaza, ne-a influențat și ne va influența acțiunile. Fiecare mic factor al vieții de zi cu zi, rotește cu o anumită amplitudine un angrenaj complex de procese cerebrale, care ulterior dictează comportamentul uman. Acestea nu sunt păreri proprii, ci rezultatele destul de clare ale studiilor lui Robert Sapolski. Pornind de la un citat din J. P. Sartre – “Sub privirea celuilalt mă trezesc pe mine însumi că încremenit în mijlocul lumii. ” – se poate remarca contrastul între sine și ceilalți. Calitățile și defectele omului nu pot exista decât în raport cu alți oameni, în raport cu o societate care dictează ce este considerat bine și ce este considerat rău, iar pentru a putea trăi în aceasta, omul trebuie inevitabil să accepte raportarea la valorile și principiile impuse. Până aici, totul pare destul de logic și normal, este ceea ce Rousseau numea “contract social”, însă cum este judecat un om care încalcă aceste norme? Bineînțeles, primul răspuns și cel aparent logic ar fi prin lege – lege clară, pedeapsa zdravănă, caz închis. Acesta este scenariul general valabil astăzi, în majoritatea cazurilor de încălcare a legii, dar de ce să nu privim mai în profunzime?

Când un om este pedepsit pentru crimă, furt, tâlhărie sau chiar cea mai banală infracțiune, oricine află, observă sau este implicat în condamnare simte o satisfacție interioară, satisfacție a cărei intensitate crește exponențial în funcție de gravitatea pedepsei, cu cât aceasta este mai dură (pedepse fizice, umilire publică, etc. ). Ne place să vedem oameni pedepsiți, ne induce chiar o stare euforică, ca un fel de drog pentru a ne simți mai bine cu noi înșine. Acum hai să analizăm comportamentul făptașului. Cum a ajuns el aici? Ce a declanșat aceste acțiuni?

Dezvoltarea unui individ este fundamentală în primii ani de viață, atunci când iubirea parentală, satisfacerea nevoilor specifice și dezvoltarea armonioasă joacă un rol esențial în ceea ce va avea să devină individul. Lipsa acestora generează lacune în evoluția omului, iar chiar mai rău, acestea vin, de obicei, la pachet cu abuzuri de diverse feluri: sexuale, verbale, fizice. Ce reușesc acestea să facă este să creeze un individ disfuncțional, care ulterior va recurge la fapte precum crimă, dar nu din cauza unei voințe de a face rău înnăscute sau orice altfel de idee de genul, care ne face pe noi să ne simțim mai bine în raport cu cei care comit astfel de fapte, ci din cauza modului deficitar în care aceștia au crescut și predispoziției psihologice pentru decizii care aduc satisfacție pe termen scurt, datorată unui cortex prefrontal subdezvoltat. Din punct de vedere al neuroștiințelor, acțiunile lor sunt doar deciziile pe care creierul lor le consideră corecte în acel moment, deci ei, în sinea lor, își fac un “bine”.

Tot ce am enunțat până acum poate să pară o apologie a criminalilor și infractorilor sau o declarație a faptului că nimeni nu e responsabil pentru ceea ce face, însă consider că această analiză subliniază o problemă înrădăcinată în societate atâta de adânc, încât nici măcar nu mai putem să o percepem ca pe o problemă sau măcar să  conștientizăm ideea. Spre exemplu, să ne imaginăm un oraș lângă un rău. În acest oraș există o fabrică, care începe să polueze apa râului, apă cu care orașul se aprovizionează. Treptat, oamenii încep să se îmbolnăvească, iar după o vreme se află faptul că fabrica este  cauza. Aceasta este sancționată, dată în judecată și ulterior închisă. Acum, în viața de zi cu zi a unui individ, putem noi identifica această fabrică? Nu cumva fabrica este chiar sistemul capitalist în care trăim? Sitemul în care tot ce contează este profitul, unde cei bogați devin mai bogați, iar ce săraci sărăcesc cu fiecare zi care trece. Unde să mai existe o dezvoltare armonioasă a omului, în lumea în care toti sunt ignoranți și individualiști, în lumea în care copii moștenesc stresul propriilor părinți înainte ca măcar să realizeze cine sunt, în timp ce bogății zâmbesc ipocrit și mint că totul este din ce în ce mai bine. Aici intervin două citate, unul al lui Fr. Nietzsche – “Pe cei ce se aseamănă mai mult, iluzia îi minte mai frumos; căci cea mai dificilă de trecut este prăpastia cea mai îngustă. “, iar celălalt al lui M. Merleau-Ponty – “Un tablou ce-și îndeplinește funcția nu este în primul rând ceea ce văd, ci ceva în funcție de care și cu ajutorul căruia văd. “. Pe parcursul vieții, ca răspuns la societatea în care trăim, majoritatea oamenilor ajung să se complacă, să creadă că sunt unde sunt pentru că asta merită și se ascund în spatele acestei false meritocrații, pe care o percep ca fiind perfect naturală, iar cei care se ridică și încearcă să combătat toxicitatea lumii de astăzi sunt prea puțini și ajung să fie înghițiți de exact același sistem împotriva căruia luptau.

În concluzie, omul nu este doar ceea ce vedem, sau doar ceea ce alegem să vedem. Fiecare om are un trecut care îi afectează constant prezentul, creând un sistem atât de bine determinat, atât de dependent de cea mai mică zecimală, încât devine, paradoxal, imprevizibil.

Andrei Roman

Clasa a XII-a A