Sunt convinsă că fiecare dintre noi s-a gândit cel puțin o dată în viață: ,,oare cum ar fi să fiu faimos?”.  Am tot explorat ideea asta până am dat de conceptul de publicații postume, adică ,,Publicat sau descoperit după moartea autorului”. De atunci mă tot gândesc ce părere am legat de asta și cred că am găsit și un mod actual de a ridica problema: Mac Miller și albumul lui postum, Balloonerism. 

Malcolm James McCormick

Mac Miller a fost un rapper american. Părinții lui erau văzuți ca niște artiști, mama lui fiind fotograf și tatăl lui fiind arhitect. Asta l-a ambiționat și pe el să intre în lumea muzicii. Chiar dacă alegerile făcute l-au împins înspre o adicție de droguri, și-a petrecut toată viața făcând muzică. 

După ce la șase ani a învățat singur să cânte la chitară, bas, tobe și pian, la vârsta de 15 ani a lansat primele lui piese, K.I.D.S. și Best Day Ever. Apoi, primul album pe care l-a lansat un an mai târziu, Blue Slide Park, a ajuns în top 200 cele mai apreciate albume de muzică din SUA. 

Cariera lui muzicală a avut mai mult ups decât downs, muzica lui fiind considerată relatable pentru tineri, el fiind un artist foarte muncitor și activ – și conexiunea lui cu fanii fiind una puternică. 

Din păcate nu a fost o surpriză pentru cei ce îl cunoșteau când, în 7 septembrie 2018, la doar 26 de ani, a murit din cauza unei supradoze de droguri. 

Când fiecare alter ego pleacă

Un an după moartea lui, echipa lui Miller a lansat două piese înregistrate înainte de decesul lui, Time ,cu Free Natioals și Kali Uchis, și That’s Life, cu 88-Keys și Sia. Apoi, în 2020, familia lui a anunțat viitoarea apariție a primului album postum a lui Miller, Circles. El lucra activ la acest album înainte de moartea sa, și imediat după apariția albumului, acesta a ajuns locul trei în topul celor 200 cele mai apreciate piese din America. 

Albumul Circles pare mai ,,finalizat” decât Balloonerism, pentru că al doilea a fost, de fapt, o serie de jam sessions pe care Miller a avut-o în 2014. Miller nu intenționa să lanseze nimic din ce a înregistrat în acea perioadă, pentru că tot materialul respectiv era, mai degrabă, muzică experimentală. Și nu se simțea pregătit să lanseze muzică ce putea fi încadrată în altceva decât jazz rap sau hip hop.  Doar două dintre toate materialele înregistrate trebuiau să fie publice, și anume features cu alți artiști: DJ’s Chord Organ, cu SZA și Manakins, cu Dylan Reynolds. 

În comparație cu Circles, Balloonerism dă instat impresia de ceva ce trebuia continuat, ceva ce ori încă era în lucru, ori nu era intenționat să fie public, vreodată. Cele mai bune exemple sunt chiar prima piesă de pe album, Tambourine Dream, 32 de secunde de Miller jucându-se cu o tamburină, și Transformations, care începe cu vocile distorsionate ale lui Mac Miller și a lui Delusional Thomas, zicând ,,This feature is for the hip-hop world […] we gotta take this one seriously”. De menționat, Delusional Thomas este alter-ego-ul lui Miller. El obișnuia să vorbească despre aceste mai multe variante ale personalității sale, spunând că fiecare reprezenta o diferită latură a lui. Delusional Thomas era varianta lui horror, creepy, haotică. 

 Pe lângă asta, multe din piese au pe fundal un instrumental care nu era destinat versurilor respective. Fie că sunt sunete făcute de Miller în timpul unui jam session sau linii melodice adăugate de echipa lui ulterior, se știe că varianta aceasta de album nu era scopul final al autorului. 

Motivul principal pentru care Balloonerism există este faptul că fanii lui Mac Miller știau de anumite piese de pe album, și cereau să fie publicate în întregime și oficial. 

Al doilea album postum a lui Miller abordează temele schimbării, a creșterii, a controlului, cu explicația că atunci când artistul ,,se juca” cu înregistrările respective, avea doar 22 de ani și simțea că maturizarea e ceva inevitabil. Subiectele sunt bine conturate și în videoclipul bazat pe versurile lui, creat ca să evidențieze adâncimea versurilor. 

Sau să mulgă disperarea fanilor. Și aici intră părerea mea despre publicațiile postume. 

A publica sau a nu publica?

Prima mea impresie despre album a fost că sigur autorul nu voia ca acesta să fie produsul final. Multe decizii au fost luate de echipa lui Miller, chiar dacă el declara că Balloonerism este un proiect drag lui, niciodată nu s-a simțit pregătit să îl finalizeze. 

Am senzația, așa cum am menționat, că videoclipul animat pentru Balloonerism e ceva destul de îndepărtat de preferințele lui Miller. 

Cred că, știind cât de dedicat și perfecționist era, Mac Miller ar fi fost ușor rușinat de anumite ,,performanțe” acum vizibile. 

Așa că am intrat în subiect, și eu sunt mai mult contra acestui tip de publicații. Dar o să las aici fiecare variantă posibilă, până la urmă, validă. 

Fanii merită să-l mai audă. Există o grămadă de materiale, chiar dacă înregistrate acum zece ani, când talentul lui era în alt punct, cu care nu doar fanii, ci orice potențial ascultător ar putea să relateze. Așa că, din recunoștință pentru ei, pentru oamenii care stau în spatele oricărui artist,  publicarea unui album este o înțelegere reciprocă dintre echipa lui Miller și fani. Loialitate pentru conținut. 

Bani. Nu are rost să negăm, o astfel de lansare aduce o grămadă de bani. Sună rău să zic că ăsta e unul din motivele principale, dar e. În plus, nu e  ceva malefic sau egoist. Mai mult de jumătate din bani au ajuns la Mac Miller Fund, organizația înființată de el, care donează bani oamenilor din medii defavorizate. 

El ar fi vrut asta? Cred că, în lumea artei, fiecare trebuie să știe când e momentul. Momentul pentru orice. Moartea cuiva reprezintă finalul carierei acelei persoane, dar asta e ceva complet diferit de admirația primită. Miller a avut o viață profesională de succes, știa că nu va fi uitat. Ascultarea pieselor lui mă face să cred că ar fi fost împăcat cu ideea că ce a făcut până la moartea lui a fost potențialul maxim de la acel moment. Nu ar fi vrut să mai ,,tragă” de trecut. 

Ajungem să consumăm și oameni. Trăind în această eră a consumerismului, suntem obișnuiți să primim multe, să primim lucruri în exces. Pot face diferența dintre a asculta muzica unui artist pentru că te face să simți ceva și a asculta muzica nefinisată a unui artist doar pentru că știi că nu o să mai scoată ceva nou niciodată și vrei să consumi ,,produsele” lui cât mai mult posibil. Oare câți oameni pot face diferența asta? 

Concluzie

Recomand acest subiect al publicațiilor postume. Este o problemă de moralitate și un exercițiu de imaginație complicat. Nu există răspunsuri corecte, sau greșite, sau finale. 

Așa că nu consider că cineva ar trebui să dispară după ce moare, dar un anumit principiu al vieții private, al creației și, până la urmă, al sufletului îmi dă impresia că tot ce înseamnă publicațiile postume e asumarea a unor gânduri ale artistului. ,,Și-ar fi dorit asta…ar fi vrut ca lumea să-l țină minte…dacă ar fi apucat…ar fi…” 

Întrebarea mea, și motivul pentru care nu sunt de acord cu orice postum, e: ,,Pentru cine publici, de fapt, părțile care au rămas ascunse intenționat, care au rămas ascunse intenționat?”