Eu și mama avem multe chestii în comun, pe lângă faptul că suntem ambele creative și cu prea multe idei în cap. Ne place teatrul. Și teatrului îi place să ne vadă venind entuziasmate și intrigate și plecând cu lacrimi în ochi, dar mai fericite ca înainte. Ne unește și ne face să ne înțelegem mai bine una pe alta fără a rosti niciun cuvânt. 

Când am auzit că se joacă Ierbar, regizat de Radu Afrim la Târgu Mureș, am știut că trebuie să merg cu mama. Pe lângă cele spuse mai sus, îmi place și teatrul care te ia pe nepregătite, care te face să râzi, să plângi și să te gândești la trecut, viitor și prezent deodată, iar Ierbar le-a avut pe toate.

Spectacolul prezintă diferite cupluri aflate în momente diferite ale vieții, de la tinerețe la bătrânețe, ilustrând maniera în care oamenii își trăiesc emoțiile, temerile și speranțele. Fiecare poveste se încadreazã într-un decor poetic și simbolic, în care natura devine un personaj central, martor al transformărilor interioare și exterioare ale personajelor.

De la primele minute, m-am simțit ca și cum aș fi intrat într-un album vechi de fotografii, dar unul care prinde viață în fața ochilor tăi. La fel ca și dispozitivele ce merg mână în mână cu proiectorul vechi a lui tata. Decorurile sunt superbe, de parcă simți mirosul ierburilor uscate și al timpului care trece.

Scenografia utilizează proiecții video, realizate de Trucza Samu, care includ lucrări ale artistei vizuale Helen Flockhart, contribuind la crearea unei atmosfere poetice.

Lighting design-ul, semnat de Cristian Niculescu, completează decorul prin jocuri de lumini ce accentuează stările emoționale ale personajelor și transformările spațiului scenic.

Performanța actorilor este extraordinară, parcă nici nu joacă, ei pur și simplu sunt. Am reușit să mă regăsesc, pe rând, în fiecare personaj, fie că era un băiețel timid, cu sentimente de iubire pentru o fetiță, un cuplu de vârstă mijlocie sau unul care ar fi trăit veșnicia împreună.

Dar mi-a rămas în minte replica unuia dintre personaje: „Am mâncat o prăjitură comunistă.” -Roza. Am să fiu sinceră, pe moment nu am înțeles, dar apoi mi-am dat seama cât de mult spune fraza asta despre nostalgie, despre trecutul nostru și despre cum uneori micile lucruri, ca o prăjitură banală, pot purta în ele povești întregi.

Mi-am amintit de povestirile mamei mele, care îmi spunea că, atunci când era mică, mergea o dată pe luna la o cofetărie, Amandina. Era o ocazie rară, iar prăjiturile de acolo aveau parcă un alt gust, unul pe care încă îl evocă atunci când povestește despre copilărie.

Întrebări, probleme și stări ce înainte păreau sfârșitul lumii, acum sunt doar amintiri pe care știi că le ai, dar le dai la o parte ca să faci loc pentru altele. 

Replica din piesă parcă mi-a conectat trecutul personal cu cel colectiv – o prăjitură nu e niciodată doar o prăjitură; e o poveste, o emoție, un mic fragment de viață care ne face să fim cine suntem. Atunci mi-am dat seama de adevăratul subînțeles al acestei piese de teatru. Viața este efemeră și fragilă, dar este frumoasă prin emoțiile pe care le trăim.

Ierbar nu e doar o piesă de teatru, e o stare. Pleci din sală cu un nod în gât, dar și cu o căldură în suflet, de parcă ai retrăit o amintire care nu e neapărat a ta, dar în care te regăsești. E genul de spectacol pe care îl povestești prietenilor, dar niciodată nu simți că ai spus tot ce ai trăit acolo. E o experiență personală, una ce te atrage pentru mai mult.

Dar ce e cu adevărat special în acest spectacol este că fiecare spectator va rămâne cu un fragment personal al acestei experiențe – un gând, o frază, un moment care va dăinui mult timp după ce cortina s-a lăsat. De fiecare dată când îți vei aminti de „Ierbar”, va fi ca și cum reînvii o amintire pe care o simți adânc în sufletul tău. Un spectacol ce rămâne, nu doar în minte, ci în fiecare colț al ființei tale.