Redacțiile școlare au apărut din nevoia tinerilor de a-și exprima opiniile, ideile și creativitatea, și din dorința de a crea o comunitate care lucrează împreună pentru a reflecta asupra unor probleme, și pentru a încuraja dialoguri între elevi și profesori.     

Elevii au avut mereu nevoie de o voce, însă nu au avut dintotdeauna acest drept. Până acum 36 de ani, singura formă de exprimare dedicată elevilor, revista școlară, era folosită ca instrument de propagandă politică, marcat de cenzură, control și frică.

În timpul instalării comunismului în România, partidul politic de la conducere a preluat complet controlul asupra educației. Orice formă de exprimare necontrolată era considerată periculoasă, pentru că putea conține opinii care nu se aliniau cu regimul și ideologia politică. Redacțiile libere au fost desființate, iar singurele redacții școlare rămase erau controlate în totalitate de partid. Vocea elevilor era, de fapt, vocea partidului.

    Cenzura a fost introdusă în școlile comuniste treptat, începând cu eliminarea profesorilor care nu se supuneau regimului. În urma concedierii în masă, o reorganizare totală a sistemului educațional nu întârzie să apară, partidul preluând complet controlul asupra instituțiilor, programelor, manualelor și organizării interne. O mulțime de autori români și străini au fost interziși, iar istoria a fost falsificată pentru a glorifica ideologia leninist-stalinistă.

În următorii ani s-a format o rețea administrativă politizată bine închegată, a cărei țintă era controlul și conformismul dus la extrem. În acest fel sunt aleși special inspectori școlari și directori ai căror rol era supravegherea, în principal a profesorilor, și raportarea oricăror abateri, urmate de repercusiuni.

    O armă de control folosită de comuniști era propaganda, care se manifesta prin controlul total al manualelor și al revistelor școlare, care nu aveau voie să critice regimul, să atingă subiecte precum individualismul, libertatea și religia, dar exploatau constant viziunea comunistă a „omului nou”. „Omul nou” reprezenta omul menit omogenizării, colectivismului și politizării, care trăiește exclusiv pentru a sluji partidul, desconsiderând cunoașterea propriei identități, speranța și iubirea. Pe scurt „proletarul perfect”, care nu pune niciodată întrebări, doar muncește și tace.

    Revistele școlare care nu respectau cerințele comuniștilor și abordau orice alte teme erau interzise, iar redacțiile care își continuau activitatea se aflau sub supravegherea profesorilor, care erau îndemnați să raporteze comportamente suspecte sau, ceea ce numeau ei „înscrisuri dușmănoase”.

Înscrisurile dușmănoase includeau scrierile elevilor care abordau teme precum sărăcia, corupția, libertatea, și poeziile cu conținut critic sau satiric. Aceste scrieri erau confiscate și pedepsite prin scăderea notei la purtare, interzicerea participării la redactarea revistelor școlare, și în unele cazuri se apela la anchete ale Securității.

    Mugur Călinescu – elevul care a îndrăznit să se opună sistemului

    Un tânăr de doar 17 rămâne în istorie pentru curajul său de a se opune unui sistem tiranic, și pentru curajul de a visa la libertate, lucru care nu și-l permiteau mulți. Mugur Călinescu este autorul a mai multor înscrisuri din diferite locuri din orașul său natal, Botoșani, precum „Vrem hrană şi libertate!”, „Ne-am săturat de mizerie!”,  „Vrem dreptate, vrem libertate”, „Cetăţeni! Nu mai putem îndura lipsurile şi mizeriile”. La vederea acestor sloganuri, Securitatea şi Miliţia erau în alertă maximă şi bănuiau un act de spionaj şi sabotaj. Abia pe 18 octombrie 1981, un angajat al Securităţii îl prindea în flagrant pe „teroristul” care sabota „orânduirea socialistă”, chiar în timp ce scrijelea „Jos, Comunismul!”. Acesta a îndurat 4 ani de tortură psihologică, declarat dușman al poporului și tratat ca un infractor nu doar de către Securitate, ci și de oamenii din jurul său. Acesta a murit la vârsta de doar 21 de ani, în urma unor boli care au răpus un tânăr vioi și sănătos până în acel moment.  

Spre deosebire de revistele școlare comuniste, care includeau articole despre „copilăria fericită în comunism”, „Ceaușescu, protectorul copiilor și al patriei”, și folosindu-se de poezii și imagini care promovau devotamentul față de partid, în urma Revoluției din ‘89 redacțiile școlilor reușesc să își reia activitatea și își recapătă vocea de mult pierdută. Revistele școlare din perioada postcomunistă includ gânduri necenzurate, poezii sincere în care tinerii au curajul să vorbească despre propriile temeri, credințe și dorințe, și dialoguri cu profesori și autori care au luptat împreună cu tineri pentru libertate.

Astfel de reviste au apărut și la noi, la Liviu, reviste în care elevii au posibilitatea de porni discuții cu adulții din jurul lor, își explorează creativitatea și își pun gândurile pe hârtie, fără frica de a fi persecutați, și cel mai important, din pasiune.

   Astăzi, redacțiile școlilor arată complet diferit, însă scopul lor rămâne același. Este foarte important să continuăm să scriem, să punem întrebări, să ne adresăm adulților din jur și să spunem ce simțim. E important să nu uităm că libertatea nu ne este garantată, ci ne poate fi luată în orice moment, fiind nevoiți să luptăm pentru a ne recăpăta vocea.